Fiecare copil cu nevoi speciale, este special in felul sau. Fiecare copil cu dizabilitati are ceva de spus. De la fiecare copil cu deficiente avem ceva de invatat. Putina atentie din partea noastra, poate face viata acestor copii mult mai frumoasa. Am sa va spun o poveste, una adevarata si nu vreau sa starnesc mila ci dorinta de a face ceva pentru copiii cu nevoi speciale. Intr-o zi am mers la o scoala de masa acolo unde era inscris un baietel cu deficiente. Stabilisem dinainte cu invatatorul ca la ora h ne intalnim intr-o sala de clasa libera. Elevul si invatatorul au ajuns la nici 3 minute dupa sosirea mea. Cel mic, de cum a intrat, s-a repezit la niste hartii care erau pe o banca. Eu i-am dat si un creion. I-am intins mana ca sa facem cunostinta. Copilul nu a vrut, dar eu m-am prezentat atat pentru el cat si pentru profesor. Inainte sa plece, profesorul mi-a spus franc in fata cum ca elevi ca cel pe care tocmai il cunoscusem nu au ce sa caute intr-o scoala de masa. Avea sa se convinga de contrariu dupa foarte putin timp. Am ramas in clasa doar eu si copilul. Trebuia sa-l cunosc, asa ca am inceput sa vorbim. As putea sa spun ca micutul a facut o autodescriere M-a convins ca exceptand problemele accentuate de vedere si o malformatie la mana, el este un copil inteligent. Mi-a spus ca ii place mult la scoala desi nu isi facuse nici macar un prieten. Oare de ce? A comparat prietenia cu prajiturile cu ciocolata si a sustinut ca are numai doi prieteni foarte buni la bloc. Apoi a vrut sa ma asigure ca stie sa scrie si l-am lasat sa o faca. Pe o coala a incropit cateva litere si cateva cifre. Pe un colt de pagina a pus un 10. L-am intrebat de ce a pus acolo acel 10. Mi-a raspuns ferm: "asta este nota pe care o vreau mereu". Era inceput de an scolar si nu primise calificative, asa ca am scos un pix cu pasta rosie si i-am dat eu un 10. Imediat a pus o palma peste coala. Si-a asezat ochelarii apoi a privit acea nota ca pe un trofeu. Mi-a spus ca este fericit. L-am intrebat ce este fericirea pentru el. "Nu stiu, dar mami imi spune ca este fericita ca ma are. Cand imi spune asta ma ia in brate si eu cred ca asta este fericirea" I-am zis ca vreau sa vad cat de fericit este el. Raspunsul lui a venit imediat "tu nu esti mami, dar daca vrei putem sa fim prieteni" I-am spus ca vreau si s-a repezit in bratele mele. Apoi am continuat discutia si l-am intrebat ce crede el ca este prietenia. "Prietenia este ca o prajitura cu ciocolata. Primesti prajituri cand esti cuminte si faci fapte bune. Un prieten trebuie sa fie bun cu tine." Bineinteles ca am vrut sa stiu ce intelege el prin fapte bune. "Pai, trebuie sa asculti, sa te joci frumooos, sa nu te bati cu copiii, sa inveti..." L-am intrerupt din enumerare si l-am rugat sa-mi explice treaba cu bataia. "Cand ma joc la bloc cu copiii, unii ma mai lovesc si imi spun sa plec. Unul mi-a zis ca mama lui nu vrea sa ne jucam. Sunt doar doi baieti care se joaca cu mine. Poate imi fac la scoala mai multi prieteni. Eu o sa ma port frumos cu colegii de clasa si o sa vorbesc frumos cu ei. Vreau si eu sa-mi fac prieteni cu care sa-mi fac temele asa cum face sora mea." L-am intrebat daca i s-a vorbit vreodata urat. "Da, dar mi-e rusine sa spun. Eu nu voi face asta niciodata. Mami mi-a spus ca trebuie sa-i respect pe oameni si sa le vorbesc frumos". Intelegeti probabil de ce i s-a vorbit urat. Dar consider ca o malformatie la mana sau o pereche de ochelari cu lentila groasa nu trebuie sa catalogheze pe cineva, cumva. Dialogul a continuat. La finalul discutiei micutul m-a intrebat cand mai vin si daca sigur ramanem prieteni. L-am asigurat ca ne vom vedea in fiecare saptamana si ca prieteni vom ramane mereu. La final, ne-am luat la revedere iar eu am ramas privind cum micul meu prieten se indrepta spre clasa lui, tinand mandru in mana foaia pe care primise prima nota de 10. Acest copil cu dizabilitati m-a convins ca putina atentie din partea oamenilor il face extrem de fericit. La schimb, el ofera ceva. Prietenie. O prietenie sincera a unui copil cu suflet curat. Acest copil nu mai vrea sa fie respins, el vrea sa traiasca normal, sa-si arate ambitiile, sa dovedeasca ce poate si mai ales ca poate fi un invingator. Ca el mai sunt si alti copiii si fiecare sansa acordata unui copil cu nevoi speciale sigur il va incuraja si il va face sa se simta mai puternic. Am invatat ca astfel de copiii ne primesc in lumea lor si ca trebuie sa ne revansam de ei primindu-i in lumea noastra.
Prof. Luminita Nicolescu
O poveste, o poveste adevarata, din nefericire ca multe alte povesti care doar citindu-le ne impresioneaza si cum nu prea ne mai facem timp sa citim traim uneori rupti de realitatea zilelor noastre. Multumesc doamna Luminita, asteptam si alte povesti.
RăspundețiȘtergere