Potecile copilariei ... intre gratii si viitor

In prima zi de scoala am vazut in clasa o fetita cu ochii mari si de un albastru intens. Avea doua codite si purta haine ponosite dar curate. Pistruii ei lasau impresia ca vine primavara si ca toamna este departe. Zambea timid si ochii ei parca luminau totul in jur. La evaluarea initiala care se face copiilor la fiecare inceput de an scolar, am reusit sa aflu despre ea lucruri socante. Micuta Albastrea ducea cu ea descumpanirea vietii si nu vroia sa lase sa se vada suferinta din sufletul ei. "Eu vreau sa invat, sa ma fac doctorita si sa nu-l las pe bunicul sa se imbolnaveasca vreodata." Mi-a vorbit stalcit despre familia ei care se rezuma la bunici si la doi frati. Dar unde erau parintii? "Tata nu mai e si la mama ma duce bunicul cand poate. O vad rar si cand merg la ea stau foarte putin. Vorbim intr-o camera unde sunt mese, scaune si-o usa mare de fier." Copila vorbeste si-si fereste privirea. Nu cumva...ba da, cum sa nu te gandesti la faptul ca mama ei este arestata? Nu ai cum altfel! Oare ce s-o fi intamplat? E lesne de inteles. Albastrita evita sa dea detalii sau poate ca nu le cunoaste. Adevarul este unul crunt, mama ei si-a omorat sotul intr-un acces de furie sau de disperare. Copila si fratii ei sunt crescuti de bunici. Probabil ca lipsurile materiale nu ar fi simtite atat de intens, daca mama le-ar fi alaturi. Chiar daca bunicul este "cel mai bun om de pe planeta", Micuta Albastrea ar fi si mai fericita daca mama i-ar fi alaturi. ''Bunicul munceste mult, ne iubeste si ne ingrijeste cum poate el mai bine. Cand se duce la stana imi place sa merg cu el si sa-l ajut. Din banii stransi la munca mi-a cumparat ghiozdan si caiete. Le-a luat cate ceva si fratilor mei.'' Fetita povestea despre micile daruri primite pentru inceputul scolii, ca  despre cele mai valoroase bijuterii din lume. Imi zambeste,  apoi se relaxeaza si isi pune mainile pe banca. Palmele ii sunt curate, dar unghiile ei imi confirma faptul ca il ajuta pe bunic la treburile gospodaresti. Ii dau un test si la finalul lui ii spun unde a gresit. Fetita se uita cu ochii ei mari la mine si-mi zice ca o porunca: "Eu vreau sa invat carte, sa-l fac pe bunicu' fericit. Vreau sa ma fac doctorita si sa-i fac bine pe oameni". Disperarea din ochii ei imi da o stare de intimidare dar si dorinta de a o ajuta sa invete mult, chiar mai mult decat isi doreste. Timpul a trecut si copila chiar a dat dovada de amabitie si de vointa in ceea ce privaste inavtatura. Intr-o zi m-a asteptat in fata clasei si mi-a dat o felicitare. I-am sarutat obrajorii si am deschis felicitarea. Era facuta de manutele ei. Impaturise o coala, desenase pe o parte o inima, probabli a ei si pe partea interioara imi scrisese: " Domna, te iubesc mult". Am intors felicitarea iar pe spate era desenata o silueta feminina lanaga  trei copii. Mi-a fost imposibil sa-mi controlez lacrimile si sa nu ma gandesc la mama ei care cu siguranta si-ar fi dorit sa-i fie alaturi in ziua de Craciun care se apropia cu repeziciune. Din pacate si anul acesta si probabil si anii viitori, Micuta Albatrea isi va petrece sarbatorile de iarna cu fratii si cu bunicul pe care il iubeste foarte mult. Cadrele didactice din Centrul de zi Marina, incearca sa suplineasca locul mamei ori de cate ori este nevoie dand copilei pe langa educatie si sfaturi corecte care sa o calauzeasca pe drumul bun al vietii. Ce poate fi mai cumplit pentru un copil ca ea, decat sa-si stie mama dupa gratii? Poate ca Dumnezeu se va indura si ii va oferi o viata buna in schimbul copilariei frante, care se scurge facand poteci intre o usa cu gratii si viitor. 
                                                                                                                  Prof. Luminita Nicolescu